Economia, zero sum game?

Mai intai niste notiuni introductive. Ce este ala un zero sum game? Este o reprezentare matematica a unei situatii in care mai multi agenti independenti, avand fiecare niste resurse, joaca un joc dupa anumite reguli si fiecare dintre ei castiga in detrimentul celorlalti jucatori resursele respective. Un exemplu mai palpabil ar fi un joc de barbut: 3 tigani, dupa o zi lunga de spalat parbrize, se aduna in spatele unui bloc si dau cu zaruri. Pune fiecare niste bani pe pamant si care da zarul mai mare ia toti banii de jos. Jocul se terminat ori cand se plictisesc, ori cand un tigan le-a celorlalti toti banii. Este un exemplu perfect de sistem inchis, nimic nu se pierde, totul se transforma, sau, in cazul asta, se misca de la un proprietar la altul.

Acum, pe langa acest zero sum game, mai sunt si alte tipuri de jocuri, cel care ne intereseaza pe noi in mod deosebit fiind non-zero sum game. Un non-zero sum game este, evident, tot e reprezentare matematica a unei situatii in care mai multi agenti, avand fiecare niste resurse, joaca un joc dupa anumite reguli, dar diferenta este ca, cumva, intr-un mod magic, acei agenti pot sa aibe schimburi de resurse benefice pentru amandoi agentii care fac schimbul respectiv. Exemplu practic: Gigel are foarte multe mere, n-are ce sa faca cu ele, nu poate sa le manance, si pana la urma o sa se strice, pe cand Cornel are foarte multe pere si e cam in aceeasi situatie. Cand Gigel ii da lui Cornel surplusul sau de mere pe surplusul lui Cornel de pere, din punctul de vedere al celor doi agenti, ei au facut un schimb benefic pentru amandoi, o asa-numita situatie “win-win”, lucru pe care se bazeaza tot sistemul nostru economic.

Aceasta interactiune, desi pare simpla, si intr-o oarecare masura chiar logica, nu este chiar atat de simpla, si omite o foarte mare parte din modul in care functioneaza natura. Merele si perele respective nu le-au crescut Gigel si Cornel din nimic si prin puterea mintii lor, ei doar le-au cules din niste copaci, care copaci fac parte din ecosistemul planetei, si fiind atat de complex, noi n-avem cum sa ne dam seama exact ce s-a pierdut din acel ecosistem cand noi am luat perele alea si le-am mutat in alta parte, si anume, in fosa septica/canalizare, respectiv in cimitir. Dar cum merele si perele sunt regenerabile intr-o perioada relativ scurta de timp, sa zicem ca per total este tolerabil, desi fundamental nu atat de corect.

Cum in zilele noastre multe dintre aceste tranzactii nu sunt pentru bunuri fizice, ci pentru informatii, proprietate intelectuala, arta si alte chestii facute exclusiv de catre om din nimic, doar prin puterea mintii lui, cel putin in sistemul actual, ai nevoie de o masura pentru aceasta valoare adaugata, care, de bine de rau, acum este banul. Mecanismul functioneaza astfel: Ionel spune niste poezii foarte frumoase, atat de frumoase incat lumea pur si simplu arunca cu bani in el, mai ceva ca la un concert Florin Salam. Ionel, in cazul asta, s-ar zice ca produce valoare adaugata, pentru care primeste bani.

Pana acum, nu pare nimic in neregula, Ionel trebuie sa manance ca sa zica poeziile respective, ii trebuie bani ca sa manance, dar el prin toata schema asta, castiga dreptul de a folosi niste bunuri fizice facand bunuri virtuale, astfel incalcand oarecum prima lege a termodinamicii si introducand dezechilibre in ecosistem, precum si in insusi sistemul economic. Sa zicem ca el, cu acei bani, se apuca si cumpara niste metale rare, tone intregi, din care isi face piese de sah, ca ii place lui cum arata, folosind o pila si alte unelte primitive, razuind excesul de metal si aruncandu-l la gunoi (cam 50% din metalul piesei, deh, Ionel e un perfectionist, dar are 2 maini stangi). Acele metale rare au avut la momentul cand Ionel le-a cumparat un pret, care a fost calculat in functie de cat erau dispusi clientii de pe piata sa plateasca pentru ele, si intr-o mai mica, foarte mica, minuscula masura dupa cat de rare sunt aceste metale, dar asta evident ca nu-i o problema pentru vanzator decat atunci cand deja nu mai are metale dinastea rare sa vinda, si da faliment.

Desigur, 50% din metalul ala inca se mai afla in piesele de sah ale lui Ionel, care mare artist fiind, o sa ceara miliarde pe ele la o licitatie publica (adica el a adaugat niste plusvaloare in ele, nu?), precum si in niste iPhone-uri care pot fi adunate din gunoi si reciclate, deci nu ramane omenirea fara metale rare, si chiar va afla mai exact care e valoarea lor adevarata, dar nah, doar dupa ce au aruncat multe dintre ele la gunoi. Acest fenomen este cu atat mai problematic la resurse care nu raman nemodificate odata puse in uz, spre exemplu sa poata fi pur si simplu dezasamblate iPhone-urile si topite metalele respective, eventual extrase din diversele aliaje in care au fost puse. De exemplu petrolul, eu sunt sigur ca odata ce a fost rafinat si ars, si au fost imprastiati diversii lui compusi prin atmosfera si pe pamant si prin apa, in plante si alte organisme, la un moment dat o sa se compuna cumva la loc si o sa formeze tot petrol (conform primei legi a termodinamicii), chiar daca poate nu cat timp traim noi ca civilizatie, sau pe planeta asta, undeva in univers, la un moment in spatiu si timp, pe o anumita planeta tot se formeaza la loc petrol din moleculele alea. Dar nu prea ne ajuta pe noi cu nimic…

Desigur, cum in zilele noastre mare parte din economie este formata din bullshituri complet virtuale, nu e de mirare ca s-au creat atatea trilioane de bani (valoare, cica) si consumam atatea resurse si aruncam atatea mizerii in mediul inconjurator. Problema cea mai mare pe care o vad eu, este ca nu toata lumea beneficiaza de lucrurile respective. Spre exemplu, niste americani pot sa-si spuna unul altuia poezii si sa-si cumpere mertzanuri de banii aia, dar unor africani muritori de foame nu prea le iese aceeasi manevra, oricat de multe poezii si-ar spune. Oare poeziile africanilor nu-s atat de frumoase?😦

Daca luam o oarecare harta pe care vizualizam un oarecare indice care ne indica intr-o oarecare masura cam cat de saraci lipiti sau bogati de n-au ce face cu banii sunt oamenii din diverse parti ale lumii, spre exemplu cea cu PIB per capita:

vom observa ca majoritatea sunt saraci lipiti pamantului, pe cand o mana de oameni au extrem de multi bani. Oare de ce se intampla asta? Africanii astia nu pot sa faca si ei un ban cinstit? Pai ar putea, problema lor e ca nu ei au facut sistemul asta, ci omul alb. A venit omul alb peste ei la un moment dat, a luat din ei sa-i duca la el acasa, pe post de sclavi, si pe restul i-a pus sa munceasca in mine si ce activitati a considerat el ca-s profitabile, pentru el, ofcors.

Dar oare de ce face el asa ceva? Pai, pentru ca poate, el fiind creatorul sistemului economic, normal ca-l va crea astfel incat sa-l avantajeze pe el, si pentru ca isi da si el seama cat de cat ca traim pe o planeta cu resurse finite. Chiar si resursele aparent usor regenerabile, precum mancarea sunt totusi foarte greu de produs si distribuit eficient la toti muritorii de foame, avand in vedere cat de multi suntem acum. Este destul de evident ca resursele sunt un ZERO SUM GAME, spre deosebire de sistemul nostru economic imaginar, in care diversi smecheri pur si simplu isi creaza bani din nimic (cu care isi cumpara chestii adevarate), si care se bazeaza pe crestere infinita.

Desigur , la fel ca in exemplul cu Ionel, sau ca in exemplul cu actuala criza financiara si cate crize financiare au mai fost pana acum, mai apar diverse supape care ne amintesc catusi de cat ca ceea ce facem noi nu prea se muleaza pe modelul naturii, dar noi am reusit sa ignoram aceste evenimente de-a lungul timpului fara nici o problema. Daca tot te izbesti cu capul de zid, pana la urma se intampla 2 lucruri: ori iti dai seama ca te doare, si ca nu e bine, si ca ar trebui sa te opresti, ori, dupa milioane/miliarde de ani de evolutie, iti creste o mana in cap, care amortizeaza lovitura. Se pare ca noi asteptam dupa varianta a doua.

This entry was posted in economie, sociologie. Bookmark the permalink.

9 Responses to Economia, zero sum game?

  1. Mihai Voicu says:

    Interesant articolul.

    Mi-e mi-e teamă de momentul când miliardele de locuitori de prin China şi India vor dori să meargă cât noi de mult cu maşina, să mânânce cât noi şi să le rămână şi de aruncat la gunoi mâncare.

    Despre popoarele opresate de lângă ecuator … am impresia că ţarile fără iarnă nu prea formează în om disciplina şi prevederea. S-ar putea să fie distanţă mare pentru unele popoare până să dezvolte o economie cât de cât eficientă. Eu mă uit doar în România cât de greu este să strângi 3 oameni care să lucreze pentru acelaşi scop.

  2. gheorghe says:

    Multumesc, l-am cam varzarit un pic, dar cred ca se pot extrage niste informatii din el, cum probabil ai si facut.

    De acelasi lucru mi-e si mie teama, dar, de bine sau de rau, asta nu cred ca se va intampla prea curand, cel putin nu in sistemul asta. Dupa cum spuneam in articol, dreptul de a folosi resurse fizice se pare ca se castiga prin munca virtuala, care este reprezentata de orice indeletnicire umana tranzactionabila, de la prostitutie la agricultura, minerit, facut pluguri din metalul extras (din nou, clientii iti dau bani pentru serviciul pe care l-ai prestat extragand metalul, respectiv facut plugul, nu pentru metal in sine, care nu era al tau de la bun inceput), la scheme de multilevel marketing, afiliere si razuit jumatati de centi prin micro-tranzactii pe bursa de la alti prapaditii care incearca si ei sa-si inmulteasca banii. Dupa cum se poate observa, aceste munci virtuale sunt din ce in ce mai virtuale, deci vor avea o valoare tot mai mare lucruri din ce in ce mai inutile, cel putin in ceea ce priveste ecosistemul. De-aici mi se pare mie ca se trage nesustenabilitatea sistemului. Chestia e ca nu o sa poata niciodata un african sa creeze mai multa “valoare” tragand la plug decat cine stie ce mare manager vanzator de nimicuri din vest, cat timp sistemul asta traieste intr-un fel sau altul.

    Pe langa faptul ca munca intelectuala are o valoare mult mai mare decat munca fizica, acum ca avem oricum mai multi sclavi decat o sa ne trebuiasca vreodata, e interesant de observat ca muncile intelectuale cele mai bine platite nu sunt neaparat cele care imping omenirea inainte. Cat a castigat Newton sau Einstein, si cat castiga un manager de hedge fund?🙂 Deci nu numai ca sistemul actual are niste gauri fundamentale cat china, dar nici nu prea reuseste sa faca ceea ce se lauda ca face cel mai bine in detrimentul tuturor celorlalte chestii pe care ar putea sa le faca, si anume sa ii rasplateasca corespunzator pe cei care creeaza valoare. Ceea ce ma face pe mine sa cred ca valoarea asta virtuala nu prea e “corect” sa fie rasplatita prin bunuri fizice, ci prin alte metode, cum ar fi recunoastere sociala.

    Mi se pare interesant si faptul ca prin mecanismul asta de creat valoare s-ar putea explica si nevoia de crestere continua a economiei, dar cum sistemul economic nu este decat foarte vag legat de realitatea mediului inconjurator, nu ai cum sa pui un pret real pe resursele fizice.

    In rest, cam da, fara suferinta nu prea poate exista educatie.

  3. Zic ca-i slab exemplul de la non-zero sum game. Un exemplu mai bun ar fi situatia unor naufragiati, pe o plaja plina cu scoici. Unul are o lopatica, care-i permite sa-si scoata scoicile din nisip repede si usor, celalalt un cleste, care-i permite sa le sparga fara dificultati. Daca fiecare lucreaza numai cu instrumentul lui, atunci al cu clestele se chinuie mult sa sape in nisip, iar al’ cu lopatica are de furca (ma rog, de lopatica) pina le desface. Dar daca cei doi fac schimb de unelte in asa fel incit sa creasca frecventa cazurilor in care cel ce maninca are ambele scule la dispozitie vor rezulta per total niste oameni mai putin flaminzi, in sensul ca-s mai bine hraniti cu scoici.

  4. gheorghe says:

    O fi, dar nu pe asta se bazeaza comertul extern intre 2 regiuni cu resurse diferite? Gen in Romania n-avem banane, si in vreo tara in care au banane gramada n-au gutui. Deci aia din tara bananiera care-au chef de gutui vor cauta pe piata mondiala de gutui niste oferte, si pana la urma gasesc niste gutui in Romania la 1 leu bucata si li se pare un pret rezonabil, dar ca sa le cumpere, au nevoie de bani, deci isi vand bananele lor pe piata mondiala de banane si iau 5 centi pe bucata, ca atat sunt dispusi chiaburii lumii sa le dea pe ele, ca-s multi bananieri saraci si n-au ce face cu atatea banane oricum. Apoi cu dolarii aia cumpara lei si apoi gutui, iar romanii la randul lor, cu leii aia isi vor cumpara banane cate vor, si poate le ramane si de niste mercedesuri.

    Nu e musai sa fie paritate, o gutuie pe o banana, ci doar ca ei sa considere schimbul benefic, chiar si dintr-un motiv stupid sau din lipsa de informatii/dezinformare, si sa fie dispusi sa-l faca. Mie mi se pare cam acelasi lucru. Probabil ca daca ai face un model matematic cu jocul asta, ar arata ca si cum fiecare castiga niste bani, toti in acelasi timp, ca doar culeg fructele din niste copaci si le vand, e normal sa se adune bani, dar nu prea mi se pare ca se produce efectiv valoare din asta, ca in mod cert nu produc materie noua tot vanzandu-si fructe si mercedesuri intre ei.

  5. Pai asa cum il descrii tu e tot un zero-sum game. Cred ca problema vine din confuzia dintre conceptul de zero-sum, care-i o idee matematica, din teoria jocurilor, si ideea de win-win, care-i o idee lingvistica, din marketing/arta persuasiunii. Cele doua sunt perfect disjuncte.

  6. spyked says:

    Deci stai că am impresia că-i fix pe dos. Jocurile de sumă nulă sunt, matematic vorbind, tocmai alea în care nici un jucător din sistem nu are nimic de câștigat în plus dacă schimbă situația jocului, ergo starea este una de echilibru (Nash), iar câștigul este *maximizat* pentru toți jucătorii (astfel că nimeni nu joacă în detrimentul nimănui, ci deciziile se iau în principiu după cel mai sincer egoism). Formularea de „sumă nulă” vine tocmai de la ideea că suma tuturor pierderilor și câștigurilor din sistem este nulă, sistemul fiind, cum ai zis și tu, închis, ceea ce lumea reală nu este fiindcă, după cum ai zis, apar dezechilibre induse de bunurile de schimb virtuale.

    Acum câteva argumente legat de faptul că economia nu este un joc de sumă nulă:

    * Jocurile de echilibru sunt jocuri cu informație perfectă. Mai exact, fiecare agent are cunoștințe complete despre ceilalți agenți din sistem, astfel că fiecare jucător va căuta să își maximizeze câștigul luând în calcul utilitatea celorlalți. Chestia asta nu se aplică în lumea reală. Mai exact, dacă noi doi participăm într-o licitație asupra unei lămpi cu kerosen, dat fiind faptul că nu ne cunoaștem, nu avem de unde să știm cât de mult e celălalt dispus să plătească.

    * În jocurile Nash, jucătorii presupun că toți ceilalți jucători joacă pentru a ajunge la echilibru (cu alte cuvinte, toți agenții sunt raționali). Chestia asta s-ar putea să fie adevărată în anumite situații, dar în principiu e aceeași problemă în care cade și economia clasică, un fel de suprageneralizare în care toți agenții economici sunt modelați drept găini sferice aflate în vid. Oamenii sunt în fapt influențați de mulți alți factori în deciziile economice (fapt pentru care există și știința marketing-ului), astfel că presupunerea asta cade.

    Dacă te interesează subiectul (mie a ajuns să mi se pară de-a dreptul fascinant, na), îți recomand să dai o privire și peste articolul despre optimalitatea Pareto, care este destul de strâns legată de conceptele astea. Multe situații din lumea reală au șansa de a fi Pareto-eficiente fără a fi stări cu sumă nulă.

  7. gheorghe says:

    @Mircea Popescu
    Da, pai e zero-sum, ca asta a fost cam ce zice si articolul, doar ca modelele economice folosite acum fac abstractie de chestia asta. Ai 3 jucatori, care au niste resurse, si vor sa le schimbe intre ei. Daca nu le-ar mai schimba intre, ei, romanii ar ramane cu gutuile, germanii cu mercedesurile si bananierii cu bananele, dar tranzactionand bunurile intre ei, toti au di tati, si le e mult mai bine tuturor. Daca n-ar mai tranzactiona, ar fi cam naspa, ca germanii ar muri de foame, iar romanii si bananierii s-ar plictisi de mancat gutui, respectiv banane, deci in sensul practic, poate fi considerat non-zero sum, si cine stie, unii chiar iau asta de buna, doar gutuile sunt un dar de la dumnezeu, nu?

  8. gheorghe says:

    @spyked Deah, dupa cum observi, nici eu nu m-am gandit la cine stie ce matematici cu echilibre, dar ma gandesc ca se aplica si la agenti irationali cu informatii incomplete, ca-n exemplul cu bananele si gutuile din commentul meu.

    Problema cea mare zic eu ca e din cauza ca n-ai de unde sa stii exact ce preturi sa pui la resursele alea, pur si simplu le dai cu cat de mult poti in functie de cererea de pe piata. Daca peste 2 zile descoperi ca nu mai ai destule banane si ca ai mai manca si tu, le cresti pretul, si tot asa.

    De fapt asta fiind si cea mai mare necunoscuta, cat de multe resurse ai? Pana la un anumit punct nici nu-ti pui problema, le consideri infinite, de ex in cazul bananelor, vei incerca sa le dai cu un pret astfel incat sa-ti platesti semintele de banane, pamantul si sclavii care le culeg si transporta, eventual sa-ti ramana si de niste mertzane.

  9. Problema si mai mare e ca dincolo de formarea preturilor prin piata, adica, “daca peste 2 zile descoperi ca nu mai ai destule banane si ca ai mai manca si tu, le cresti pretul, si tot asa” nu ai chiar deloc si absolut nici o metoda de-a forma preturi. C’est la vie.

    Si apropo, shameless plug, fiind la subiect : http://polimedia.us/trilema/2010/iproblema/

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s